Armata romană și de ce a contat timp de aproape două milenii

În anul 9 d.H., trei legiuni, XVII, XVIII și XIX, au intrat în Pădurea Teutoburg și nu s-au mai întors. Publius Quintilius Varus a fost atras într-o ambuscadă de Arminius, conducătorul cheruscilor. După câteva zile de luptă, armata romană a fost nimicită, iar Varus s-a sinucis. Lovitura a fost atât de grea încât, la bătrânețe, Augustus se spune că se plimba prin palatul său rostind: „Quinctilius Varus, dă-mi legiunile înapoi”.

În această scenă se vede, poate mai bine decât oriunde, paradoxul armatei romane. Era o forță capabilă să cucerească teritorii uriașe și să ridice frontiere de la Rin la Dunăre. Dar era și o mașinărie care putea fi zdrobită. Ceea ce a făcut diferența nu a fost lipsa înfrângerilor, ci felul în care Roma a știut să le suporte, să se refacă și să se transforme.

Armata romană, în latină Exercitus Romanorum, desemnează forțele armate terestre ale Regatului Romei, ale Republicii Romane, ale Imperiului Roman și ale Imperiului Roman de răsărit. Termenul a fost în uz circa 2000 de ani. În tot acest timp, compunerea, organizarea, echipamentul și tactica s-au schimbat de multe ori. A rămas însă un nucleu de tradiții de durată. Tocmai această îmbinare dintre schimbare și continuitate explică de ce armata romană a contat atât de mult.

De la triburi și falangă la primele legiuni

La început, Roma nu a fost o putere uriașă, ci o comunitate care a dus secole la rând războaie de mică anvergură. Pentru această perioadă există puține izvoare sigure. Sursele arată însă că armata timpurie era constituită prin recrutare generală la nivelul proprietarilor de pământ din gentes și clientalae. Era organizată în trei triburi, fiecare furnizând 1.000 de oșteni pedeștri, comandați de un tribunus militum, și trei escadroane a câte 100 de călăreți, comandați de un tribunus celerum.

În această lume timpurie, echipamentul de fier era încă rar. Pumnalele, spadele de bronz și lăncile au fost înlocuite treptat. Coifurile aveau forme diferite, iar printre cele mai impresionante vizual se număra modelul Villanova, descoperit la Tarquinia și în alte necropole din centrul și nordul Italiei. Un tip apropiat era „clopotul”. Uneori, armura cuprindea și platoșă de zale.

La un moment dat, romanii au adoptat falanga hopliților. Aceasta era o formație compactă, în care soldații stăteau umăr la umăr, fiecare lăsând partea dreaptă mai expusă pentru a fi apărată de scutul vecinului. Scutul hoplitului, hoplon, era circular, din lemn acoperit cu bronz, cu un diametru de circa 90 de centimetri. Principala armă era lancea de circa 2,45 metri, iar în lupta de aproape intervenea spada scurtă. Falanga oferea protecție, dar și acolo luptele erau foarte dure. O falangă victorioasă putea suferi pierderi de circa cinci la sută, mai ales în primele rânduri.

Un moment important a fost reforma atribuită lui Servus Tullius, care a creat sistemul servian. Averea bărbaților romani era înregistrată în census, iar după avere erau împărțiți în cinci clase și în centurii. Ordinul ecvestru servea în cele 18 centurii de cavalerie. Fiecare clasă era împărțită și după vârstă, în seniores și iuniores. Această organizare pare să fi mers împreună cu adoptarea tacticii hopliților și cu apariția unui nou echipament, precum clipeus, scutul rotund, și paloșul.

Din această lume a recrutării sezoniere s-a născut și termenul de legiune, derivat din latinescul legere, „a percepe”, pentru că armata timpurie se baza pe un impozit anual și pe recrutarea cetățenilor pentru o singură campanie.

Republica învață să se schimbe

Marea forță a Romei republicane a fost adaptarea. După abandonarea falangei, romanii au trecut la organizarea manipulară, descrisă cel mai detaliat de Polybius. În această fază, armata rămânea o miliție temporară, iar dreptul de a servi era privilegiul cetățenilor proprietari, assidui. Senatul hotăra câți oameni se mobilizau și unde erau trimiși. Armatele erau conduse de magistrați aleși pentru un an. De obicei, un consul comanda două legiuni, iar un pretor una.

Legiunea obișnuită avea 4.200 de pedeștri și 300 de călăreți. Cavaleria era formată din cei mai bogați, împărțiți în zece turmae, fiecare sub trei decurioni. Infanteria era însă inima legiunii. Ea era dispusă în trei șiruri. În față stăteau hastati, soldați mai tineri. În spatele lor veneau principes, bărbați între 20 și 40 de ani. În a treia linie stăteau triarii, cei mai vârstnici și mai experimentați.

Fiecare șir avea câte zece manipule. Un manipul de hastati sau de principes număra 120 de oameni, iar unul de triarii, 60. Administrativ, manipulul era împărțit în două centurii conduse de un centurion, ajutat de un optio, un signifer și un tesserarius. Tactica arăta clar flexibilitatea noului sistem. Hastati provocau inamicul. Dacă lupta se încingea, se retrăgeau până la linia a doua. Triarii, îngenuncheați în spate, intervenau doar când presiunea devenea prea mare. Ei reprezentau ultima apărare.

Pe câmpul de luptă, o legiune era de regulă sprijinită de un contingent aproximativ egal de aliați, numit ala, recrutat mai ales din popoare latine. O ala avea de obicei tot atâția infanteriști cât o legiune, dar de trei ori mai mulți cavaleriști. Această colaborare permanentă cu aliații a fost una dintre marile resurse ale Romei. Sursele arată limpede că celelalte state din peninsula Italică au fost obligate să intre într-o alianță militară permanentă și să furnizeze trupe sub comandament roman.

Tot în această perioadă s-a dezvoltat și un obicei care spune multe despre armata romană: tabăra. Chiar și pentru o singură noapte, locul unde se așeza armata era transformat într-o fortăreață. Această grijă pentru organizare și protecție avea să devină o marcă a romanilor.

Echipamentul reflecta și el schimbarea. Polybius spune că fiecare hastatus și princeps avea două sulițe, faimoasele pila. Un pilum avea o vergea de lemn de aproximativ 1,2 metri, iar greutatea lui se concentra în spatele vârfului mic. În secolul al II-lea î.H., romanii au adoptat gladius hispaniensis. Unii purtau și pugio. Triarii păstrau vechea lance a hopliților. Coiful cel mai răspândit era Montefortino, cu calotă înaltă și vârf rotund. Scutul infanteriei grele era semicilindric, lung de 1,2 metri și lat de 76 de centimetri.

Cannae, Zama și prețul supraviețuirii

Dacă există o probă supremă pentru armata republicană, aceea a fost al doilea război punic. Roma s-a confruntat cu un adversar pe care Polybius îl rezuma într-o frază memorabilă despre cauzele conflictului: „Toate câte s-au întâmplat celor două neamuri, roman și cartaginez, au fost stârnite de o singură minte, de un singur om. Și omul acesta era Hannibal.”

După victoriile lui Hannibal de la Trebbia, în 218 î.H., și de la lacul Trasimene, în anul următor, a venit dezastrul de la Cannae. La 2 august 216 î.H., romanii au concentrat 80.000 de infanteriști și 6.000 de cavaleriști. Cartaginezii aveau 40.000 de infanteriști și 10.000 de cavaleriști. Comandanții romani erau Lucius Aemilius Paulus și Marcus Terentius Varro. Știind că adversarul are cavalerie superioară, romanii au ales un câmp îngust, sperând să-și protejeze flancurile și să decidă lupta prin infanteria grea din centru.

Planul nu a ținut. Cavaleria punică grea a rupt cavaleria romană. Infanteria cartagineză a cedat în centru, dar legionarii au ieșit din dispozitiv și s-au înghesuit într-o masă uriașă. Atunci libienii au lovit, galii și spaniolii s-au regrupat, iar Hasdrubal a atacat din spate. Armata romană a fost încercuită și distrusă. Au murit 45.000 de soldați și probabil 18.700 au fost luați prizonieri. În tabăra cartagineză au căzut aproximativ 8.000 de oameni.

Titus Livius îi atribuie lui Maharbal un reproș care a rămas celebru:

„Într-adevăr zeii nu-i pot da chiar totul unui singur muritor. Tu știi ca nimeni altul să căștigi o bătălie, dar nu știi să o și folosești”.

Tot Livius spune că întârzierea lui Hannibal a salvat Roma. Aici se vede una dintre marile realități ale armatei romane: putea fi nimicită într-o bătălie, dar statul din spatele ei găsea resurse să continue. Tocmai această capacitate de a reface pierderile și de a mobiliza din nou explică de ce Roma a supraviețuit.

În 202 î.H., la Zama, Scipio Africanul l-a învins pe Hannibal. Mai târziu, Scipio a cucerit Cartagina în 146 î.H. și a întemeiat provincia Africa. Dar prețul victoriei fusese mare. Sistemul miliției începea să facă tot mai greu față situației noi de la mijlocul secolului al II-lea î.H., iar această presiune a deschis drumul către profesionalizare.

Marius, Caesar și armata care se leagă de propriile legiuni

În anul 107 î.H., Gaius Marius a devenit consul. Înaintea lui, Gaius Gracchus făcuse deja statul responsabil de furnizarea echipamentului și îmbrăcămintei legionarilor și interzisese înrolarea sub 17 ani. Marius a făcut însă pasul care a schimbat decisiv raportul dintre armată și societate: când i s-a interzis să mobilizeze noi legiuni pentru Africa, a apelat la cetățenii cei mai săraci, care nu aveau bani pentru recrutare. Astfel, legătura dintre proprietate și serviciul militar a dispărut complet.

Recruții au venit tot mai mult din rândul săracilor. În timpul lui Marius, alae au dispărut, trupele fiind recrutate în legiuni organizate la fel. Fiecare legiune avea 6.000 de oameni, zece cohorte și formația de luptă triplex acies a fost păstrată. O centurie avea 80 de oameni, două centurii formau un manipul, iar cohorta a devenit unitatea care oferea mai multă flexibilitate și o comandă mai simplă. Comandantul nu mai dădea ordine la 30 de manipule, ci la zece cohorte.

Schimbarea nu a fost doar tehnică. Soldații primeau arme, armură și haine de la stat. Fiecare legiune a primit de la Marius o acvilă de argint. În interiorul legiunii au dispărut diferențele între clasele sociale. Toți legionarii aveau pilum și gladius. Armata a devenit treptat semi-profesionistă și apoi profesionistă. Marius a oferit și stimulente speciale veteranilor.

Consecința politică a fost uriașă. Soldații au ajuns să se lege de propriile legiuni, iar comandanți precum Marius, Sulla, Pompei și Caesar au profitat de flexibilitatea noii armate. În perioada lui Caesar, comandanții supremi ai armatelor cvasi-permanente erau imperatorii, lideri militari puternici care au declanșat războaie civile pentru puterea supremă în stat. După Alesia, în 52 î.H., Caesar l-a învins și pe Pompei la 9 august 48 î.H., devenind dictator pe viață. După moartea lui în 44 î.H., Octavian a devenit conducătorul unic al Romei și a primit titlul Augustus în 27 î.H.

Augustus și armata care păzește imperiul

Până la moartea lui Augustus, în anul 14 d.H., armata romană devenise o instituție permanentă și profesionistă. Augustus moștenise 60 de legiuni și le-a redus la 28. În următorii 300 de ani, numărul lor a fost în jur de 30. Fiecare a primit un număr și un nume, chiar dacă sistemul nu a fost niciodată pe deplin logic. Unele legiuni și-au păstrat identitatea, altele purtau urme ale originii lor, iar unele, precum X, XIII și XIV, au primit numele Gemina, semn că se formaseră prin unirea a două legiuni.

În această epocă, fiecare legiune era formată din zece cohorte, fiecare cohortă din 480 de oameni, împărțiți în șase centurii comandate de un centurion. O centurie avea 80 de oameni organizați în zece contubernia. În jurul legiunii exista o ierarhie clară: legatus legionis, senatorul care o comanda, tribunus laticlavius, apoi praefectus castrorum, prefectul taberei, alți tribuni și soldații de rând, milites gregarii.

Augustus a reconfigurat și politica frontierelor. Cuvântul limes însemna la început un drum sau o cale, apoi a ajuns să desemneze frontiera dintre teritoriile romane și cele neromane. Dacă frontiera Rinului fusese opera lui Caesar, limesul dunărean a fost opera lui Octavian. În Africa de Nord, Galia, Illyricum, Raetia, Noricum, Pannonia și Moesia, armata nu doar cucerea, ci și organiza spațiul, îl apăra și îl lega de centrul imperial.

În timpul lui Traian, Imperiul Roman a atins expansiunea maximă. Urmașul său, Adrian, a dispus în anul 122 d.H. construirea unui limes, lucrare care a durat șase ani. Aici se vede limpede schimbarea de ritm a armatei romane: din forță de cucerire, ea devenise și instrument de fixare, supraveghere și control al unei lumi uriașe.

Viața soldatului se schimbase și ea. Iulius Caesar dublase solda legionarilor la 225 de denari pe an. Plata era făcută în trei rate, stipendia. Mai târziu, Domițian a ridicat-o la 300 de denari, Septimius Severus a mărit-o din nou, iar Caracalla a adăugat încă 50 la sută. După înrolare, soldații petreceau luni în tabără și apoi în legiune. Timpul lor nu însemna doar luptă. Sursele arată că armata construia tabere, drumuri, poduri, fortificații și întreținea infrastructura lumii romane.

Interdicția căsătoriei, existentă din vremea lui Augustus, arată cât de atent controla statul viața soldatului. Herodian spune că în timpul lui Septimius Severus această interdicție a luat sfârșit. Până atunci, deși oficial nu aveau voie să se căsătorească, există multe dovezi că soldații formau familii și considerau acele legături uniuni adevărate.

O armată care cucerește, asediază și își poartă morții

Armata romană nu a fost doar o schemă de organizare. A fost o experiență totală, cu tabere, soldă, religie, corupție, decorații și ritualuri funerare. Sursele vorbesc despre corona civica, acordată celui care își salva camarazii de la moarte, despre corona muralis, oferită primului soldat sau centurion care trecea peste zidul unui oraș asediat, și despre torques, semn al curajului purtat la gât.

Viața religioasă era strâns legată de serviciul militar. La Dura Europos a fost descoperit calendarul Cohortei XX Palmyrenorum milliaria sagittarium, datat probabil între 225 și 227 d.H. Soldații venerau zei romani, zeități locale și culte răspândite în întreg imperiul. Printre cele mai populare s-a aflat cultul lui Mithra. În secolele II-IV d.H., mithraismul a fost primul competitor al creștinismului.

Moartea era și ea organizată. Din soldă se reținea un fond de înmormântare colectat de fiecare centurie. Dacă un soldat murea la datorie, banii plăteau o înmormântare simplă. În secolul al II-lea d.H., mai mult de jumătate dintre clienții unor cufere de marmură în relief erau soldați. Pe monumentele funerare apar uneori soțiile neoficiale, camarazii, sclavii sau libertii soldatului. Uneori, defunctul este reprezentat călare, cu barbarii sub copitele calului.

În luptă, armata romană a știut să asedieze cu răbdare. La Masada, în 73 d.H., Flavius Silva a înțeles că fortăreața abruptă nu putea fi luată decât printr-o rampă. Romanii au construit o linie de circumvalație întărită cu șase forturi, au ridicat rampa, au adus un turn cu berbec și au spart peretele. Când urmau să intre, sicarii s-au sinucis și și-au ucis și familiile. Era, din nou, imaginea unei armate capabile să transforme munca inginerească într-o armă.

Același lucru se vede și în războaiele daco-romane. După trei ani de pregătiri, Traian a început războiul foarte probabil la 25 martie 101 d.H. Au fost construite un drum în stâncă, în anul 100 d.H., pe malul drept al Dunării în defileul Cazanelor, și un canal în anul 101, în jurul localităților Šip și Carataš. Armata romană număra aproximativ 150.000 de oameni. În 106 au început operațiunile de cucerire a ultimelor cetăți stăpânite de daci. Prada de război, inclusiv tezaurul lui Decebal, a fost uriașă, iar sursele spun că a ajutat la redresarea parțială a finanțelor imperiului.

De ce a rezistat atât

După criza secolului al III-lea, armata s-a schimbat din nou. În vremea lui Dioclețian și a lui Constantin, diferențele față de armata Principatului au inclus existența unei armate de câmp mobile, organizarea cavaleriei în organisme independente și unități legionare mai mici. Notitia Dignitatum păstrează imaginea unei lumi în care frontierele erau susținute de orașe, garnizoane și fortificații. La începutul domniei lui Dioclețian existau 34 de legiuni răspândite în Britania, Germania, Raetia, Noricum, Pannonia, Moesia, Dacia, Cappadocia, Siria, Iudeea, Mesopotamia, Arabia, Egipt, Numidia, Italia și Spania.

Armata târzie nu mai era aceeași cu cea de pe vremea lui Polybius sau Augustus. Dar nici nu era o ruptură totală. Continuitatea a mers mai departe în armata romană din Est, care avea să fie urmașa directă a armatei romane.

De aceea, când privim armata romană, esențialul nu stă doar în coifuri, în gladius, în centurii sau în numele legiunilor. Esențialul stă în capacitatea ei de a se remodela fără să-și piardă miezul. A pornit ca oastea cetățenilor chemați pentru un sezon. A devenit o instituție profesionistă, permanentă, întinsă pe trei continente. A suferit catastrofe, de la Cannae la Teutoburg, dar nu s-a sfârșit acolo. A schimbat felul în care Roma a cucerit, a administrat și a supraviețuit. Iar în asta stă, de fapt, marea ei importanță istorică.