O biserică mare de piatră, clădiri cu încălzire prin pardoseală și sute de fragmente de sticlă conturează un posibil palat pe Montagne de Saint-Laurent, în Burgundia, Franța. Ansamblul a fost ridicat în secolul al V-lea și folosit până la începutul secolului al VIII-lea. Se află în comuna Mesmont, departamentul Côte-d’Or, la aproximativ 20 km vest de Dijon, pe un deal izolat deasupra văii mijlocii a râului Ouche.
Echipa condusă de arheologul Antoine Guicheteau, de la Inrap și ArTeHiS, a dezvelit în campania din 2026 o nouă clădire aliniată cu biserica, potrivit La Brújula Verde. ArTeHiS este un laborator de cercetare din Dijon asociat cu CNRS și Universitatea din Burgundia. Datarea ansamblului se sprijină pe ceramică și pe analize cu radiocarbon, care stabilesc vechimea resturilor organice prin măsurarea carbonului radioactiv pe care îl conțin.
Trei clădiri de piatră formează un ansamblu ordonat
Construcțiile cercetate ocupă extremitatea vestică a culmii centrale, în partea cea mai înaltă a sitului. Sunt dispuse în unghiuri drepte și acoperă împreună câteva sute de metri pătrați.
Săpăturile au conturat trei construcții principale:
- Biserica, identificată în anii 1970 și cercetată între 2019 și 2024, măsoară la exterior 27,5 m în lungime și 12,4 m în lățime, la nivelul navei, spațiul principal al clădirii. Lungimea ei este apropiată de cea a unui teren de baschet. În lipsa mormintelor de lângă clădire, utilizarea ei fusese inițial neclară. Un parapet care separa zona clerului de cea a credincioșilor și bazele unei posibile bănci folosite în timpul slujbelor au permis interpretarea construcției drept biserică. Încăperea de pe latura sudică era probabil o anexă pentru cler.
- Clădirea dezvelită în 2026 se află la vest de biserică, are 15 × 12 m și este aliniată exact cu aceasta. Zidurile groase și mortarul de bună calitate sugerează că avea un etaj.
- Structura identificată prin sondaje la sud de biserică este și mai mare: pare să depășească 20 m în lungime, dar lățimea ei nu este cunoscută.
Calitatea construcțiilor se vede și în instalațiile de încălzire. Arheologii au recuperat numeroși stâlpi mici de cărămidă, fragmente de tuburi ceramice și resturi de suspensura, pardoseala de beton sprijinită pe acești stâlpi. Sub ea circula aerul cald venit de la un cuptor.
Este sistemul roman numit hipocaust, un precursor al încălzirii moderne prin pardoseală. Construirea și întreținerea lui necesitau meșteri specializați, între care cărămidari și lucrători care produceau varul. Cercetătorii îl asociază cu reședințe ale unor oameni care puteau plăti asemenea lucrări.
Pe această bază, Inrap descrie ansamblul ca asemănător unui palat și propune interpretarea de posibil palat. Denumirea rămâne o ipoteză a cercetătorilor: identitatea ocupanților nu este stabilită, iar niciuna dintre clădiri nu este asociată cu o persoană anume.
Ceramica și radiocarbonul stabilesc perioada de folosire
Între probele folosite pentru datare se află un mic lot de sigillata, ceramică fină de masă, roșiatică, produsă în Argonne, o regiune din nord-estul Franței. Rezultatele analizelor cu radiocarbon completează informațiile oferite de aceste vase. Ansamblul a rămas în folosință fără reconstrucții majore.
Un fragment descoperit în campania din 2026 poartă un decor imprimat cu o rotiță dințată, trecută peste lutul încă proaspăt. Stilul este caracteristic celei de-a doua jumătăți a secolului al V-lea. Printre motivele creștine se disting un potir și chi-rho, o cruce alcătuită din inițialele numelui lui Hristos în greacă.
Construirea ansamblului se înscrie în perioada destrămării Imperiului Roman de Apus, al cărui ultim împărat a fost detronat în 476. Folosirea clădirilor a continuat până în perioada în care se prăbușea regatul vizigot din Peninsula Iberică.
Sticla păstrată arată felul în care erau folosite clădirile
Din 2019, echipa a adunat peste 500 de fragmente de sticlă. Printre ele se află bucăți de geam plat de tip grugé, denumire derivată din grugeoir, unealta cu care erau ajustate marginile. Ele provin probabil din vitraliile bisericii.
Cele mai multe dintre celelalte fragmente aparțin unor lămpi și vase de masă. Autorii cercetării consideră aceste obiecte caracteristice obiceiurilor de consum ale grupurilor privilegiate din acea perioadă.
Situl a fost jefuit în repetate rânduri de persoane cu detectoare de metale. Potrivit La Brújula Verde, nu s-au păstrat obiecte metalice. Inrap califică pierderea informației drept ireparabilă, cu atât mai mult cu cât săpătura este deschisă voluntarilor.
Măsurătorile dezvăluie o așezare dincolo de culme
Ansamblul de pe vârf făcea parte dintr-o așezare organizată pe platoul din jurul culmii centrale. Planul ei a fost urmărit prin prospecțiuni geofizice, care măsoară răspunsul terenului pentru a detecta structuri îngropate, și prin lidar, o tehnică de măsurare cu laser din aer care poate reda forma solului chiar și sub pădure.
Printre construcțiile mari de zidărie se află o clădire datată în secolul al VI-lea sau al VII-lea, cu o suprafață de aproape 240 m², puțin mai mică decât un teren de tenis. Materialele folosite și organizarea relativ complexă a încăperilor sunt alte indicii urmărite de arheologi pentru a înțelege statutul ocupanților.
Mai spre est, cimitirul actual din Mesmont ocupă locul unei biserici medievale cunoscute din documente, al cărei plan și a cărei datare rămân în mare parte necunoscute. Capela cimitirului ar putea păstra altarul unui edificiu religios mai vechi și mai mare.
Zidul care înconjoară cimitirul se încheie spre est cu o parte rotunjită, asemănătoare unei abside, terminația semicirculară a unei biserici. Forma amintește planul unei bazilici și este vizibilă în măsurătorile lidar.
Dealul este o înălțime izolată rămasă după ce eroziunea a îndepărtat terenul din jur. A fost locuit în neolitic, mai intens la sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului, apoi din nou în a doua parte a epocii fierului. În perioada romană a fost părăsit, deși o posibilă mică incintă sacră sugerează că locul și-ar fi păstrat o semnificație. Repopularea densă dintre secolele al V-lea și al VIII-lea reprezintă etapa spre care se îndreaptă acum principalul efort de cercetare.
Textele leagă Mesmont de aristocrația senatorială
Documentele medievale timpurii prezintă Mesmont drept centrul unui pagus al orașului episcopal Langres. Un pagus era o diviziune teritorială, un fel de district care anticipa comitatele medievale și ale cărui limite pot fi reconstituite din mențiuni scrise. Numele pagus magnimontensis, cu sensul de ținut al muntelui mare, a dat ulterior denumirea Mesmontois.
Textele folosesc și termenii castrum și oppidum, care indică un loc înalt sau fortificat și sugerează trăsături urbane ale organizării și funcțiilor sale. Mesmont apare mai ales în hagiografii, scrieri despre viețile primilor sfinți ai Burgundiei.
La începutul secolului al VI-lea, episcopul l-a pus pe nepotul său Eustade, atunci preot la Mesmont, la conducerea comunității monastice pe care o întemeiase la Dijon în jurul cultului lui Bénigne.
Grigore și Eustade aparțineau familiei Gregorii, din aristocrația senatorială de rang înalt a Antichității târzii. Un descendent al familiei a fost episcop și istoric, autorul lucrării „Istoria francilor”, principala relatare istorică pentru perioada merovingiană. El povestește că străbunicul său din Langres privise inițial cu suspiciune devoțiunea populară de la mormântul lui Benignus, apoi construise o biserică deasupra acestuia.
Alte vieți de sfinți și tradiții religioase completează istoria locului:
- Sigo, provenit din Mesmont, a întemeiat în secolul al VI-lea mănăstirea care îi poartă numele și care este astăzi Saint-Seine-l’Abbaye. Abația a devenit o instituție de prim rang. La sfârșitul secolului al VIII-lea a stat aici Benoît d’Aniane, viitor reformator al monahismului și al regulii benedictine.
- Sfântul Baudry, menționat de Inrap, a fost eremit, adică un călugăr retras din comunitate, și misionar în Burgundia la cumpăna secolelor al VI-lea și al VII-lea.
- Sfântul Antide a dat numele mai multor biserici și sate din acel pagus, între care Saint-Anthot și Antheuil. Relicvele sale au rămas probabil la Mesmont până în secolul al IX-lea, când au fost mutate la Brescia, în nordul Italiei, unde se păstrează și astăzi. Cercetătorii interpretează transferul ca pe un indiciu al declinului așezării, care pierdea teren în favoarea localității Sombernon, aflate puțin mai spre vest.
Cercetătorii consideră că imaginea locului din viețile sfinților este compatibilă cu vestigiile arheologice. Inrap descrie situl drept o mică așezare de înălțime, apărută la sfârșitul Antichității și locuită apoi timp de câteva secole. În interpretarea echipei, organizarea așezării și nivelul construcțiilor ajută la revizuirea unei imagini a perioadei concentrate adesea doar asupra invaziilor și regilor merovingieni considerați pasivi de istoriografia ulterioară.
Cercetarea continuă într-o nouă etapă de trei ani
Descoperiri de pe deal sunt semnalate încă din secolul al XVIII-lea. Programul modern a început în 2019 și combină prospecțiuni, adică studierea terenului fără săpătură, sondaje, săpături restrânse de verificare, și cercetarea completă a unor suprafețe. În 2026 a început o nouă etapă de trei ani, concentrată asupra unui sector al sitului.
Așezările de înălțime de acest fel sunt rareori cercetate integral. Unele se află departe de șantierele de drumuri, locuințe sau fabrici care declanșează cercetări arheologice preventive, realizate înaintea lucrărilor de construcție. Altele sunt greu accesibile ori se găsesc sub sate medievale mai târzii sau încă locuite.
La Mesmont, voluntarii și numeroși studenți la arheologie învață tehnicile de săpătură, iar vizitele cercetătorilor de la alte instituții permit discutarea rezultatelor. În valea Ouche, o zonă bine păstrată din apropierea Dijon, se desfășoară și alte proiecte, la micul oraș roman Mâlain și la satul medieval Fleurey-sur-Ouche.
Echipa include în program prezentarea rezultatelor către public prin vizite ghidate, conferințe și alte evenimente.
