Comitatul de Tripoli, statul cruciat care a legat Levantul latin și a căzut în 1289

Tripoliul nu a apărut din liniște, ci dintr-o lipsă. După prima cruciadă, între Principatul de Antiohia și Comitatul Edessei, la nord, și Regatul de Ierusalim, la sud, rămânea o verigă nesigură. Pentru cruciați, aceasta nu era o problemă de hartă, ci una de supraviețuire. Trebuia creată o legătură relativ sigură și ușor de controlat între noile lor stăpâniri. Din această nevoie s-a născut Comitatul de Tripoli, ultimul și cel mai mic, ca întindere teritorială, dintre statele create în urma primei cruciade.

Dar, înainte de a deveni un comitat, Tripoli a fost o ambiție. Raymond de Saint Gilles, unul dintre membrii marcanți ai cruciadei, nu se mulțumea cu iertarea păcatelor și cu cele două fortărețe primite, Tortose și portul Laodiceea. Ținta lui era întregul Emirat de Tripoli, stat vasal Fatimizilor, pe care îl vizase încă din 1096, când mărșăluia spre Ierusalim. În august 1101 a făcut prima încercare de a cuceri teritoriu. Lângă Merzifun, trupele sale, însetate și epuizate de marșul lung, au fost masacrate de Kilij Arslan. Eșecul a fost grav, dar nu decisiv. În aprilie anul următor, Raymond a ajuns din nou în apropiere de Tripoli și a obținut o victorie strălucită împotriva trupelor unite ale lui Banu Ammars, emirul de Tripoli, și ale emirilor de Homs și Damasc. Numai că victoria nu însemna încă orașul. Cu cei 300 de cavaleri pe care îi avea, nu putea asedia Tripoliul. A câștigat, pentru moment, un tribut însemnat și o reputație imensă.

Orașul avea să cadă mai târziu. Până atunci, în fața zidurilor sale s-au strâns ani de ambiție, de improvizație militară și de conflicte pentru moștenire. Iar când, în sfârșit, comitatul s-a născut, el a purtat în sine tocmai aceste slăbiciuni.

O fâșie de coastă ținută între munte, mare și vecini puternici

Comitatul latin de Tripoli era, ca suprafață și amplasare geo-politică, o fâșie de circa 25 km pe coasta Mării Mediterane, în nordul Libanului de astăzi. La apogeu, se întindea la nord până după fortul Margat, în munții Djebel-er-Ras, unde se învecina cu Principatul de Antiohia. La sud ajungea până la Nahr el Kelb, Pasul Câinelui, o fortăreață naturală între comitat și Regatul de Ierusalim. Spre interior, granița de la mijlocul secolului al XII-lea ajungea până la valea râului Oronte, dincolo de care se aflau califatele selgiucide. Înspre mare, deschiderea era limpede: Mediterana.

Poziția aceasta explica totul. Comitatul era îngust, expus, dar strategic. Sursa engleză îl descrie ca pe un teritoriu care lega francezii din sud cu normanzii din nord. Era o zonă fertilă și bine populată, iar înăuntru controlul se întindea până la fortăreața Krac des Chevaliers. Bogatul pământ agricol din interior, în zona Homs Gap, era cunoscut sub numele de La Bocquée.

Puterea contelui nu se exercita direct peste fiecare palmă de pământ. Comitatul era împărțit în seniorii, organizate aproximativ în jurul porturilor de coastă și al centrelor fortificate. În dependență vasalică se aflau opt seniorii menționate în sursa română: Gibelet, Néphin, Calmont, Boutron, Gibelacar, Buissera, Moinestre și Puy du Connestable. Sursa engleză completează imaginea cu o listă mai largă de vasali și arată că aproximativ un sfert din pământul cucerit în jurul Tripoliului a fost dat genovezilor ca plată pentru ajutorul militar. Amiralul genovez Guglielmo Embriaco a primit orașul Byblos, iar familia Embriaco a rămas stăpână peste portul Gibelet.

Deși era un stat autonom, comitatul datora credință și omagiu regelui Ierusalimului. Acest raport nu însemna control direct. Însemna mai degrabă o ordine politică fragilă, în care regele oferea sprijin în vremuri grele, iar comitatul își recunoștea locul în lumea cruciată din Orient.

Șase ani sub ziduri și o moștenire disputată

În 1103, Raymond de Saint Gilles a revenit asupra capitalei și a făcut pasul care a schimbat asediul dintr-o încercare într-un proiect de durată. În imediata apropiere a zidurilor a construit o fortăreață pentru a ține sub control inamicul. Sursa română o numește Qal’at Saint-Gilles, iar sursa engleză precizează că fortăreața a fost ridicată pe o culme naturală numită de el Mons Peregrinus, la 3 kilometri de Tripoli. Odată construită, ea a inaugurat un asediu de șase ani.

Raymond nu a apucat să vadă sfârșitul. A murit la 25 februarie 1105, fără urmași legitimi, iar moartea lui a mutat lupta de la zidurile orașului în tabăra creștină. În prim-plan a venit vărul său, Guillaume de Cerdagne, numit Jourdain, după botezul primit în apele Iordanului. El a continuat asediul singur până în 1108, când în Palestina a sosit Bertrand de Saint Gilles, fiul bastard al lui Raymond, recunoscut ca succesor de baronii din Toulouse după stingerea dinastiei conducătoare. Bertrand nu a venit singur, ci însoțit de un escadron genovez, iar sursa engleză vorbește chiar despre o armată însemnată și o mare flotă genoveză.

Acum, problema nu mai era doar cucerirea Tripoliului, ci și cine avea să-l stăpânească. Regele Ierusalimului, Baudouin I, a fost chemat să arbitreze. El a hotărât o împărțire echitabilă a teritoriului între cei doi pretendenți. Sursa engleză explică această partajare: William urma să țină Tripoliul de nord și să dea omagiu lui Tancred, iar Bertrand să țină Tripoliul de sud ca vasal al lui Baldwin. Sub atacul creștin unit, orașul a căzut în iulie 1109. Sursa română dă data de 10 iulie, sursa engleză 12 iulie. Cert este că, odată cu căderea Tripoliului, campania a fost încheiată, iar regatul cruciat din sud era legat de stăpânirile din nord.

Divizarea nu a durat. În 1110, Guillaume Jourdain a murit, iar Bertrand a rămas singur stăpânitor al comitatului. Sursa engleză îl numește primul conte de Tripoli. Dar mai important decât numele primului conte este felul în care a fost stabilită conducerea. De la început, domnia în comitat nu a fost decisă strict prin moștenire, ci printr-un amestec de forță militară, război civil, favor și negociere. Acest tipar avea să se repete.

Genovezi, fortărețe și o frontieră mereu atacată

Influența genoveză în comitat a fost puternică încă de la început. Primii conți au acordat concesii importante: un cartier în Tripoli, fortăreața Puy du Connestable și confirmarea stăpânirii familiei Embriaco asupra portului Gibelet. Nu era o favoare gratuită. Era prețul ajutorului militar fără de care cucerirea și menținerea comitatului ar fi fost mult mai grele.

Apărarea era problema permanentă a acestui stat îngust, întins de-a lungul coastei și sprijinit de munții din spate. Sursa engleză subliniază că lanțul muntos din interior era o linie naturală de apărare și că au fost ridicate mai multe forturi pentru a păzi trecătorile. Forțele musulmane, turce și egiptene, atacau mai ales la granițele din est. În 1137, Raymond al II-lea a pierdut controlul asupra Montferrand. Poziția musulmană s-a întărit apoi când forțele Hashshashin s-au format în munții Nosairi, la nord.

În acest context trebuie înțeleasă cedarea celebrei fortărețe Crac des Chevaliers ordinului Ioaniților. Sursa română fixează acest pas în 1142 și îl leagă de nevoia de a apropia o forță militară. Sursa engleză explică mai larg că Raymond al II-lea a dat Ioaniților mari întinderi de frontieră de-a lungul câmpiei Buqai’ah pentru a întări apărarea, mai ales împotriva lui Zangi din Mosul. Acestea includeau castelele Krak des Chevaliers, Anaz, Tell Kalakh, Qalaat el Felis și Mardabech. În anii 1150, apărarea a fost întărită și prin prezența Templierilor la Tartus, pe coastă.

Comitatul nu trăia numai din fortărețe, ci și din participarea la războaiele mai largi ale Orientului latin. Ca vasal al regilor Ierusalimului, Bertrand a fost atras în conflictul cu selgiucizii. În 1111, el și Baldwin I au mers să apere creștinii din nord, iar la Shaizar apărarea lor a fost încununată de succes. În 1119, după victoria selgiucidă de la Ager Sanguinis, Pons de Tripoli și Baldwin al II-lea au apărat Antiohia și au susținut cu succes flancul forțelor creștine la Hab. În 1125, Pons de Tripoli, Baldwin al II-lea și Joscelin I de Edessa au înfrânt trupele turce pe câmpiile de la Azaz, după ce le-au atras într-o ambuscadă.

Nici viața religioasă nu era lipsită de tensiuni politice. Comitatele din Regatul Ierusalimului ar fi trebuit să urmeze conducerea patriarhului latin al Ierusalimului. Totuși, contele Pons a format o alianță cu Antiohia și l-a recunoscut pe patriarhul latin al Antiohiei, chiar și după un edict papal contrar. Pentru un stat de frontieră, fidelitățile erau rareori simple.

Anul când pământul s-a clătinat și vremea lui Raymond al III-lea

Pe 29 iunie 1170, regiunea a fost lovită de un cutremur. Sursa română vorbește despre un seism devastator petrecut pe 29 iulie 1170 și enumeră între fortărețele distruse sau afectate Crac des Chevaliers, Gibelet și Saint Gilles. Sursa engleză menționează 29 iunie 1170 și spune că au fost avariate Krac des Chevaliers, Chastel Blanc și al-‘Ariymah, iar catedrala Sfânta Maria din Tripoli a fost distrusă. Dincolo de diferențele de detaliu, imaginea este clară: apărarea comitatului a fost lovită în chiar punctele ei tari. S-a ajuns chiar la un scurt armistițiu între Nur al-Din și comitat.

Tot în jurul acestei perioade, comitatul a cunoscut și momentul său de maximă înflorire, legat de domnia lui Raymond al III-lea de Tripoli. Sursa română îl numește personaj marcant al perioadei. El a devenit regent al Regatului de Ierusalim pentru doi regi și a fost conducătorul baronilor care nu doreau expansiunea Templierilor în zonă. În același timp, era dușman declarat al lui Guy de Lusignan, al doilea soț al reginei Sybille, doritor al coroanei regale și gata chiar de rebeliune armată pentru a-și urma scopul.

În aceste ani, miza nu mai era doar Tripoliul, ci soarta întregii lumi cruciate. Moartea regelui Baudouin al V-lea, în vârstă de numai 6 ani, a dus la căderea în dizgrație a lui Raymond și la triumful partidei lui Lusignan. Numai că luptele dintre creștini deveneau secundare în fața marii ofensive a lui Saladin. Raymond a încercat obținerea unei păci între creștini și musulmani, dar evenimentele au dus la confruntarea de la Hattin, pe care sursa română o numește moment de cotitură pentru statele cruciate din Orient. În urma acestei confruntări, teritoriul comitatului a fost drastic micșorat. La scurt timp după eveniment, Raymond a murit de pleurezie și nu a lăsat niciun urmaș.

Moartea lui a închis o epocă. Ceea ce fusese o putere aflată la apogeu intra într-o nouă fază, mai săracă în resurse și mai violentă înăuntru.

Casa de Antiohia și războiul care a ros comitatul din interior

Cea mai apropiată rudă a lui Raymond era principele de Antiohia, Bohémond al IV-lea de Poitiers, care a luat comitatul și l-a transformat în feudă a cadeților familiei. Schimbarea dinastiei a adus și o schimbare de politică. Noii conți nu au mai continuat sprijinirea Genovei. În conflictul dintre Genova și Veneția pentru sferele de influență în Orient, Bohémond al III-lea a interzis vasalilor săi genovezi să se amestece. Henri Embriaco, senior de Gibelet, a încălcat ordinul și a trimis trupe. Reacția suzeranului a fost extrem de dură, iar numai intervenția promptă a conaționalilor săi a salvat senioria de la anexare.

Răspunsul a venit repede. Bertrand Embriaco, vărul lui Henri, a asediat Tripoliul. La instigarea lui Bohémond, Bertrand Embriaco a fost decapitat de țărani la întoarcerea spre domeniile sale. Din această succesiune de fapte s-a născut un sângeros război feudal între cele două familii. Nu era o simplă ceartă locală. Era semnul că ordinea politică a comitatului se destrăma tocmai în clipa când pericolul din afară creștea.

Moartea lui Bohémond al III-lea a adus un nou val de violențe. În 1277, Bohémond al IV-lea, pe fondul neînțelegerilor cu sora sa Lucie pentru succesiunea tatălui său, a reluat luptele cu adversarul său Guy al II-lea Embriaco, senior de Gibelet, care o sprijinea. Guy a căutat alianța Templierilor. Bohémond a răspuns distrugând clădirile acestora din Tripoli. Templierii au ars fortăreața Boutron și au asediat Tripoliul. Când s-au întors, contele a trimis trupe să asedieze Gibeletul. În apropierea orașului s-a dat o luptă sângeroasă al cărei rezultat a fost doar pierderea de vieți omenești.

După un an de armistițiu, Guy Embriaco și-a atacat din nou seniorul. A urmat un nou armistițiu, încălcat iarăși în ianuarie 1282, când Guy, împreună cu rudele și câțiva oameni credincioși, a încercat să ia Tripoliul pornind din cartierul templierilor. O neînțelegere între Guy și comandantul templierilor a dus la eșecul tentativei. Cavalerii s-au refugiat într-un turn și au fost asediați de soldații contelui. După câteva ore de negocieri cerute de Ioaniți, s-a ajuns la o înțelegere: templierii și oamenii lui Guy se predau în schimbul garantării vieții lor.

Contele nu și-a ținut cuvântul. Oamenii lui Guy au fost orbiți. Guy, fratele și vărul său au fost arestați, duși la fortăreața Nephin, îngropați până la gât și lăsați să moară de foame. Sursa engleză confirmă esențialul: Guy, frații și verii lui au fost închiși la Fort Nephin și lăsați să moară de foame, adepții lor au fost orbiți, iar templierii au fost executați sumar. Gestul a creat rumoare printre vasalii lui Bohémond, care s-au solidarizat cu seniorul asasinat. Ei s-au strâns la Tyr, au pornit împotriva contelui pentru a cere socoteală, iar Bohémond, deși a cucerit Gibeletul, a fost obligat să-l restituie familiei Embriaco.

Comitatul își consuma astfel forțele într-un război intern, în vreme ce marginea lumii lui se prăbușea.

După Antiohia, a venit rândul Tripoliului

În timp ce nobilii și vasalii comitatului se luptau între ei, ofensiva mamelucilor a fost reluată pentru recucerirea teritoriilor creștine. Pe 18 mai 1268, după numai două zile de asediu, garnizoana de 8000 de soldați a predat Antiohia lui Bairbas I. Până în 1287, când a fost cucerit ultimul oraș din principat, Laodiceea, anexarea a fost completă. După Antiohia, următorul era, în mod evident, Comitatul de Tripoli.

Declinul general al Regatului Ierusalimului era deja vizibil. Sursa engleză îl leagă de lupte neîncetate, lipsa resurselor, o serie de recolte slabe, schimbarea rutelor comerciale și a economiei locale, precum și de presiunea militară musulmană și mongolă. Până în anii 1280 mai rămăseseră doar două state cruciate: rămășițele Ierusalimului și Comitatul de Tripoli.

Pe 29 octombrie 1287, Bohémond al IV-lea a murit fără urmași. Sora sa Lucie de Poitiers a revenit în Orient pentru a prelua fieful fratelui ei, însă negustorii genovezi au refuzat să-i predea administrația, deschizând un nou conflict. Sursa engleză adaugă că, după moartea lui Bohemond VII, vidul de putere i-a împins pe seniorii comitatului să-i ofere controlul lui Benedetto I Zaccaria, puternic negustor genovez. În Tripoli, oamenii din marile orașe comerciale ale Europei, mai ales cei din republicile maritime italiene, primiseră chiar un statut social special, nearistocratic. Comunele l-au ales pe Bartholomew Embriaco în rolul de primar al Tripoliului. În cele din urmă însă, negocierile au dus la recunoașterea lui Lucie drept contesă de Tripoli în 1288.

Dar timpul se sfârșise. Noul senior de Gibelet, Bartolomeo Embriaco, a cerut ajutor sultanului Kalaun în conflictul dintre el și Lucie, sprijinită de soțul ei, Narjot de Toucy. Ajutorul a venit. În 1289, o uriașă armată musulmană a asediat Tripoliul. Sursa română spune limpede că la 29 aprilie orașul a fost cucerit, punând capăt existenței acestui stat. Sursa engleză confirmă că, în 1289, comitatul a căzut în mâinile mamelucilor din Cairo sub sultanul Qalawun și a fost absorbit în sultanatul mameluc.

După cădere, titlul nu a dispărut imediat. Lucie de Poitiers a păstrat titulatura de contesă de Tripoli alături de soțul ei Narjot de Toucy până la moartea ei, survenită în 1299. Apoi titlul a fost moștenit de Phillippe de Toucy și transmis urmașilor lui până la stingerea familiei, ajungând în posesia familiei de Antiohia-Lusignan.

Istoria Comitatului de Tripoli începe cu o nevoie strategică și se încheie cu o lecție politică severă. A fost un stat născut pentru a lega alte state și silit, aproape fără răgaz, să se apere. A rezistat prin fortărețe, prin alianțe și prin ajutorul unor puteri maritime precum Genova. Dar tocmai aceste dependențe, la care s-au adăugat disputele de succesiune și războaiele feudale, l-au făcut vulnerabil. Când a venit lovitura finală, în 1289, Tripoliul nu mai era doar o frontieră atacată. Era o frontieră deja slăbită dinăuntru.