42 î.Hr., Bătălia de la Filippi care a lăsat triumviratul stăpân pe Republica Romană

Pe câmpia din vestul orașului antic Filippi, praful a făcut aproape imposibil de înțeles cine câștigase. Pe o parte a frontului, oamenii lui Brutus pătrunseseră în tabăra lui Octavian. Pe cealaltă, Antoniu zdrobise apărarea lui Cassius și îi cucerise tabăra. Câmpul de luptă era uriaș, iar norii de praf ascundeau deopotrivă succesul și dezastrul. Cassius a privit fără să poată vedea limpede ce se întâmplase. Convins că totul era pierdut, și-a chemat sclavul eliberat, Pindarus, și i-a poruncit să-l ucidă cu propria sabie. Așa s-a încheiat prima parte a Bătăliei de la Filippi: nu cu o victorie clară, ci cu o eroare fatală.

Filippi, oraș antic din Tracia, devenit mai târziu colonie romană în provincia Macedonia, se afla la 120 km nord-est de Salonic, în apropiere de actualul oraș Kavala. Aici s-a dat, în 42 î.Hr., lupta finală a războiului civil dintre oamenii celui de-Al doilea Triumvirat, Marc Antoniu și Octavian, și conducătorii asasinării lui Iulius Cezar, Brutus și Cassius. Bătălia a avut două etape, la 3 octombrie și apoi la 23 octombrie. După a doua confruntare, triumviratul a rămas stăpân pe Republica Romană.

După moartea lui Cezar

Totul pornea de la asasinarea lui Cezar. După crimă, cei doi conspiratori principali, Brutus și Cassius, cunoscuți și ca Liberatores, au părăsit Italia. Au luat sub control provinciile din est, din Grecia și Macedonia până în Siria, precum și regatele aliate din răsărit. La Roma, cei trei lideri cezariani, Antoniu, Octavian și Lepidus, controlau aproape toată armata romană din vest. Au înfrânt opoziția Senatului și au format al doilea Triumvirat. Una dintre primele lor sarcini a fost limpede: distrugerea forțelor „eliberatorilor”, pentru controlul lumii romane și pentru răzbunarea asasinării lui Cezar.

Triumvirii au hotărât ca Lepidus să rămână în Italia, iar Antoniu și Octavian să pornească spre nordul Greciei cu cele mai bune trupe ale lor, în total 28 de legiuni. Au trecut armata peste Adriatică și au trimis înainte o forță de cercetare de opt legiuni, comandată de Norbanus și Saxa, de-a lungul Via Egnatia, pentru a găsi armata Liberatorilor. Norbanus și Saxa au trecut de Filippi, în estul Macedoniei, și au ocupat o poziție defensivă puternică într-o trecătoare montană îngustă.

Antoniu venea din urmă. Octavian rămăsese în urmă la Dyrrachium din cauza sănătății sale șubrede, care l-a însoțit pe toată durata campaniei de la Filippi. Chiar dacă Antoniu și Octavian reușiseră să treacă marea cu grosul armatei, legăturile cu Italia au devenit dificile odată cu sosirea amiralului republican Gnaeus Domitius Ahenobarbus, cu o flotă mare de 130 de nave.

Brutus și Cassius nu căutau o bătălie decisivă. Ei voiau o poziție defensivă bună și sperau ca superioritatea lor navală să întrerupă legăturile triumvirilor cu baza de aprovizionare din Italia. În lunile dinainte jefuiseră orașe grecești pentru a-și umple tezaurul de război. În Tracia au adunat legiunile romane din provinciile răsăritene și contingente de la aliați. Cu aceste forțe au reușit să-i ocolească pe Norbanus și Saxa, care au fost siliți să-și abandoneze poziția și să se retragă la vest de Filippi.

Aceasta le-a dat Liberatorilor terenul pe care îl doreau. Brutus și Cassius și-au așezat armatele pe înălțimile de pe ambele laturi ale Via Egnatia, la circa 3,5 kilometri vest de orașul Filippi. La sud aveau o mlaștină socotită de netrecut. La nord, dealuri considerate de asemenea imposibil de străbătut. Au avut timp să-și întărească poziția cu val și șanț. Brutus și-a instalat tabăra la nord de drum, Cassius la sud. Antoniu a sosit și și-a așezat trupele la sud de Via Egnatia, iar Octavian și-a pus legiunile la nord.

Două armate, aceeași miză

Confruntarea care urma era uriașă. Sursele vorbesc despre până la 200.000 de oameni implicați într-una dintre cele mai mari bătălii ale războaielor civile romane. Armata triumvirilor prezentă la Filippi cuprindea nouăsprezece legiuni și o puternică cavalerie aliată de 13.000 de călăreți. De partea cealaltă, Liberatorii aveau șaptesprezece legiuni, opt la Brutus și nouă la Cassius. Appian raportează un total de aproximativ 80.000 de pedestrași și 20.000 de călăreți aliați, dintre care 5.000 arcași călăriți în stil oriental.

Dincolo de cifre, problema era loialitatea. În armata lui Brutus și Cassius se aflau și legiuni vechi cezariane, iar oamenii care urmau să lupte împotriva moștenitorului lui Cezar puteau ezita. Cassius a încercat să le întărească fidelitatea prin discursuri și prin daruri bănești: 1.500 de denari pentru fiecare legionar și 7.500 pentru fiecare centurion. Triumvirii au apelat și ei la aceeași monedă a războiului civil, promițând după prima bătălie încă 5.000 de denari fiecărui soldat și 25.000 fiecărui centurion.

Totuși, în ciuda mărimii acestor armate, începutul confruntării a fost marcat de ezitare. Armatele romane au luptat prost, spune sursa engleză, cu disciplină slabă, coordonare tactică aproape inexistentă și comandă stângace. Niciuna dintre părți nu a știut să valorifice pe deplin ocaziile apărute pe teren. Tocmai de aceea, primele mișcări de la Filippi au fost un joc de răbdare și nervi.

Mlaștina din sud și atacul fără ordin

Antoniu a oferit de mai multe ori bătălia. Liberatorii n-au coborât din pozițiile lor fortificate. Atunci, el a încercat altceva. A vrut să-i ocolească în secret prin mlaștinile din sud. Cu mare efort, a tăiat un pasaj și a ridicat peste mlaștină un drum pietruit. Cassius credea că mlaștina era impenetrabilă. Când manevra a fost observată, a trimis o parte a armatei spre sud, în mlaștină, ca să construiască un bastion transversal menit să-i blocheze flancul drept lui Antoniu și să-l oprească din încercuire.

Mișcarea aceasta a dus la bătălia generală din 3 octombrie 42 î.Hr. La sud, Antoniu a ordonat atacul asupra fortificațiilor lui Cassius, țintind lucrările dintre tabăra acestuia și mlaștină. La nord, armata lui Octavian îl provoca pe Brutus. Acolo s-a produs primul mare moment de ruptură. Soldații lui Brutus, întărâtați de armata triumvirilor, s-au năpustit asupra oamenilor lui Octavian fără să aștepte ordinul de atac, care urma să fie dat cu parola „Liberty”.

Lovitura a reușit pe deplin. Trupele lui Octavian au fost puse pe fugă și urmărite până în propria tabără. Oamenii lui Brutus au cucerit-o. Conduși de Marcus Valerius Messalla Corvinus, ei au intrat în tabără și au luat stindardele a trei legiuni ale lui Octavian, semn limpede al unei ruperi de front. Soldații lui Brutus au distrus baldachinul lui Octavian, iar în alte relatări patul lui a fost străpuns și tăiat bucăți. Dar Octavian nu a fost găsit. Pliniu spune direct că se ascunsese în mlaștină. Sursa română notează că a reușit să se ascundă acolo cu câțiva soldați rămași în viață.

În același timp însă, pe cealaltă parte a Via Egnatia, situația lui Cassius se prăbușea. Antoniu a luat cu asalt fortificațiile sale, a dărâmat palisada, a umplut șanțul și a cucerit ușor tabăra, apărată de puțini oameni. Se pare că o parte din armata lui Cassius înaintase spre sud și, când a încercat să se întoarcă, a fost respinsă cu ușurință de Antoniu. Cassius a pierdut 9.000 de oameni. Octavian pierduse de două ori mai mulți, aproximativ 16.000 potrivit sursei engleze.

Rezultatul era, în fond, o remiză. Dar una în care percepția a cântărit mai mult decât realitatea. Câmpul bătăliei era prea mare, iar norii de praf nu îngăduiau o evaluare clară. Cele două aripi ale aceleiași armate nu știau ce se întâmplase una cu alta. Cassius s-a urcat pe un deal, dar nu a putut vedea limpede rezultatul de pe partea lui Brutus. Crezând că suferise o înfrângere zdrobitoare și auzind un raport fals că și Brutus eșuase, și-a poruncit moartea.

Brutus a plâns lângă trupul prietenului său și l-a numit „ultimul dintre romani”. Dar, dincolo de durerea personală, pierderea era militară și politică. Cassius fusese mintea strategică mai puternică. Brutus avea mai puțină experiență și nu se bucura de același respect nici din partea aliaților, nici a soldaților. Oastea sa era demoralizată. Într-un război civil, unde comanda și încrederea țin armata laolaltă, aceasta era o rană deschisă.

Trei săptămâni în care avantajul s-a mutat

Chiar în ziua primei bătălii, flota republicană a reușit să intercepteze și să distrugă întăririle triumvirilor, două legiuni, alte trupe și provizii conduse de Gnaeus Domitius Calvinus. Strategic, aceasta era o lovitură serioasă. Regiunile Macedonia și Thessalia, deja secătuite, nu puteau hrăni multă vreme armata lui Antoniu și Octavian, în timp ce Brutus putea primi mai ușor aprovizionare pe mare. Triumvirii au fost obligați să trimită o legiune spre Achaia pentru a aduna hrană.

Și totuși, avantajul nu a rămas de partea lui Brutus. În următoarele trei săptămâni, Antoniu a avansat încet spre sudul armatei adverse și a fortificat un deal aproape de fosta tabără a lui Cassius, rămasă nepăzită de Brutus. Pentru a evita încercuirea, Brutus a trebuit să-și prelungească linia spre sud și apoi spre est, paralel cu Via Egnatia, construind mai multe posturi fortificate.

El voia încă să urmeze planul inițial: să evite lupta deschisă și să aștepte până când superioritatea navală avea să slăbească inamicul. Dar presiunea creștea. Ofițerii și soldații se săturaseră de tergiversare și cereau o nouă bătălie. Exista și teama că oamenii vor dezerta dacă armata părea să fi pierdut inițiativa. Plutarh mai spune că Brutus nu primise vestea înfrângerii lui Domitius Calvinus în Marea Ionică. Când unii dintre aliații și mercenarii din răsărit au început să dezerteze, Brutus a fost silit să atace în după-amiaza zilei de 23 octombrie.

Situația lui devenea, de fapt, tot mai greu de susținut. Dacă triumvirii își continuau nestingheriți întinderea frontului spre est, îi puteau tăia drumul de aprovizionare către Neapolis și îl puteau împinge spre munți. Atunci raportul s-ar fi răsturnat complet: Brutus fie ar fi fost înfometat până la capitulare, fie ar fi fost forțat să se retragă pe drumul primejdios din nord pe care venise la Filippi.

23 octombrie, lupta care a zdrobit armata lui Brutus

A doua confruntare a fost altfel decât prima. Armata lui Brutus a coborât spre mlaștină. A urmat o luptă crâncenă, dusă de aproape, în care armatele de veterani au lăsat deoparte în mare măsură armele de aruncare. S-au strâns în rânduri compacte și s-au lovit față în față cu săbiile. Măcelul a fost îngrozitor.

Cassius Dio, citat în sursa engleză, spune că cele două părți aproape că nu au avut nevoie de manevrele obișnuite ale unei bătălii, ci au înaintat direct către lupta corp la corp, încercând să spargă rândurile adverse. În relatarea lui Plutarh, Brutus a avut inițial câștig de cauză la capătul vestic al liniei sale și a presat puternic aripa stângă a triumvirilor, care a cedat și s-a retras. Cavaleria republicană a încercat să profite de dezordinea inamicului.

Dar succesul local nu a putut salva centrul și estul frontului. Linia lui Brutus fusese întinsă prea mult pentru a evita încercuirea. Aripa estică avea efective mai mici, iar legiunile din centru deveniseră prea subțiri pentru a rezista șocului inițial al triumvirilor. Odată străpuns frontul, atacatorii s-au întors spre stânga și au lovit armata lui Brutus în flanc și din spate. Appian spune că legiunile triumvirilor au „împins înapoi linia dușmană ca și cum ar fi întors o mașină foarte grea”.

Retragerea s-a făcut mai întâi pas cu pas, apoi tot mai repede, pe măsură ce rândurile se sfărâmau sub presiune. A doua și a treia linie de rezervă din spate nu au reușit să țină pasul, iar toate trei s-au încurcat unele în altele. Trupele lui Octavian au ajuns în tabăra lui Brutus și i-au capturat porțile înainte ca armata în retragere să mai poată folosi acel punct de sprijin. Armata lui Brutus nu s-a mai putut reface. Victoria triumvirilor a devenit completă.

Brutus a reușit să se retragă în dealurile din apropiere numai cu echivalentul a patru legiuni. Când a văzut că predarea și capturarea erau inevitabile, și-a luat viața.

„O, sărmană virtute, ai fost numai un nume, și totuși m-am închinat ție de parc-ai fi fost adevărată, dar se pare că nu erai decât sclava norocului.”

Nu a fost singurul. S-au sinucis și alți partizani ai săi, între ei Marcus Porcius Cato, fiul lui Cato cel Tânăr, și Marcus Livius Drussus Claudianus, tatăl Liviei, viitoarea soție a lui Octavian Augustus. Multe alte nume ale aristocrației romane tinere au dispărut atunci pe câmpul de la Filippi sau în orele de după înfrângere.

După Filippi, o republică fără opozanți

Moartea lui Brutus a închis războiul. Plutarh spune că Antoniu, când a văzut trupul lui Brutus, l-a plâns și l-a acoperit cu o mantie purpurie, în semn de respect. El își amintea că Brutus impusese, ca o condiție pentru participarea la complotul împotriva lui Cezar, cruțarea vieții lui Antoniu. A cerut funeralii demne de un general și ca cenușa să-i fie trimisă mamei sale. Înainte de incinerare, Octavian a cerut să fie tăiat capul cadavrului și trimis la Roma.

Rămășițele armatei Liberatorilor au fost adunate, iar aproximativ 14.000 de oameni au fost înrolați în armata triumvirilor. Veteranii vechi au fost lăsați la vatră în Italia, iar unii au rămas chiar la Filippi, care a devenit colonie romană, Colonia Victrix Philippensium.

După bătălie, a urmat un nou aranjament între membrii celui de-Al doilea Triumvirat. Octavian s-a întors la Roma și apoi în Italia, cu sarcina dificilă de a găsi pământ pentru așezarea unui număr mare de veterani. Antoniu a rămas în răsărit și a continuat să guverneze estul imperiului. Lepidus continua să guverneze Hispania și provincia Africa.

Rezistența republicană fusese însă zdrobită decisiv la Filippi, chiar dacă Sextus Pompey controla Sicilia și Domitius Ahenobarbus comanda încă flota republicană. Dușmanii triumviratului au fost declarați proscriși, iar Cicero fusese ucis la 7 decembrie 43 î.Hr. Bătălia de la Filippi a fost punctul cel mai înalt al carierei lui Antoniu: în acel moment, era cel mai faimos general roman și partenerul principal al celui de-Al doilea Triumvirat.

Filippi nu a fost doar încă o bătălie a războaielor civile. A fost momentul în care oamenii care se ridicaseră în numele libertății republicane au fost înfrânți definitiv pe câmpul de luptă. După cele două zile de octombrie, una aproape nedecisă și una nimicitoare, lumea romană a rămas în mâinile triumvirilor.