331 i.Hr., Bătălia de la Gaugamela care a prăbușit Imperiul Persan

În seara dinaintea luptei, două armate stăteau față în față pe o câmpie pregătită pentru o singură zi care urma să cântărească enorm. Darius alesese locul cu grijă: o zonă plată, curățată de tufișuri și vegetație, unde își putea întinde armata pe toată lățimea ei și unde superioritatea numerică avea șansa să apese decisiv. Alexandru ajunsese la Gaugamela în după amiaza de 30 septembrie, după ce înaintase cu oamenii săi purtând numai echipamentele și proviziile pentru câteva zile. Generalii lui au respins ideea unui atac imediat. Au propus și un atac de noapte. Alexandru nu a acceptat. O astfel de victorie, a spus el, ar fi fost una furată.

Așa s-a ajuns la o noapte de așteptare. Macedonenii s-au odihnit. Perșii, temându-se tocmai de un atac de noapte, au rămas în veghe. Când a venit 1 octombrie 331 i.Hr., pe câmpia Gaugamela, avea să se decidă mai mult decât soarta unei bătălii. Avea să se decidă soarta Imperiului Persan.

Câmpia aleasă pentru o armată uriașă

Bătălia de la Gaugamela, numită uneori și Bătălia de la Arbela, s-a dat între Alexandru cel Mare și Darius III al Persiei. A avut loc pe câmpia Gaugamela, în Irakul de astăzi, la est de orașul actual Mosul. Plutarh amintea acest loc sub numele de „adăpostul cămilei”. Unele lucrări plasează lupta la Gaugamela, un sat de pe malurile râului Bumodus, la nord de Arbela.

Drumul până aici explică miza confruntării. După Bătălia de la Issos din 333 i.Hr., Alexandru cucerise coasta estică a Mării Mediterane și Egiptul. De acolo a avansat prin Siria spre inima Imperiului Persan. A traversat Eufratul și apoi Tigrul, fără să fie oprit în mod decisiv. Darius, în acest timp, strângea o mare armată din toate colțurile imperiului și își pregătea răspunsul.

Planul regelui persan era limpede. Numărul trebuia să zdrobească îndrăzneala. Tocmai de aceea a ales un teren plan. Într-un asemenea spațiu, o armată mare se putea desfășura în voie, iar adversarul avea mai puține opțiuni tactice. Sursele moderne citate în text arată cât de greu este de stabilit dimensiunea exactă a armatei persane. Unele estimări urcă spre 100.000 de oameni, altele coboară mult. Sursele antice oferă cifre și mai mari, până la 1.000.000 de pedestrași la Arrian și 800.000 la Diodor din Sicilia, în timp ce Curtius Rufus vorbește despre 200.000 de pedestrași și 45.000 de călăreți. Dincolo de diferențele uriașe, un lucru rămâne sigur în toate aceste relatări: Alexandru era inferior numeric.

Armata sa, potrivit lui Arrian, avea 7.000 de călăreți și 40.000 de pedestrași. Cei mai mulți istorici moderni sunt de acord că nucleul ei era format din 31.000 de oameni în infanteria grea, la care se adăugau 9.000 de infanteriști ușori, mai ales peltaști și unii arcași. Cavaleria număra, în total, aproximativ 7.000 de oameni.

Totuși, Gaugamela nu a fost doar o confruntare de numere. A fost și o confruntare între două tipuri de armată. Darius dispunea de multe trupe, dar majoritatea erau, după cum spun sursele, mai slab antrenate și echipate decât cele ale lui Alexandru. Falanga macedoneană era înarmată cu sarissa, o suliță de șase metri. În tabăra persană, infanteria cea mai respectată era formată din 2.000 de hopliți greci mercenari și din garda personală a regelui, cei 10.000 de Nemuritori. Restul trupelor erau, în mare parte, mai ușor înarmate, iar armamentul specific persan era în general arcul.

Două armate, două centre de greutate

Când liniile s-au așezat pentru luptă, Darius a pus în față carele de luptă scitice. Unele lucrări menționează 300, iar izvoarele antice vorbesc despre 200. Tot în dispozitivul persan apar 15 elefanți de luptă, care au avut însă un rol minor în bătălie. Lipsa lor din desfășurarea efectivă și capturarea ulterioară în tabăra persană indică faptul că au fost retrași.

Darius s-a așezat în centru, alături de cea mai bună infanterie a sa, așa cum cerea tradiția regilor persani. În jurul lui se aflau cavaleria din Caria, mercenarii greci și garda de călăreți persană. În partea centrală a dispozitivului erau pedestrașii perși, Nemuritorii, cavaleria indiană și arcașii din Mardian.

Pe flancul stâng comanda Bessus. Acolo se aflau cavaleria din Bactria, Dahae, Arachosia, Persia, Susia, Cadusia și călăreții sciți. Pe flancul drept comanda Mazaeus, cu cavaleria din Syria, Media, Mesopotamia, Parthia, Sacia, Tapuria, Hyrcania, Albania Caucaziană, Sacesinia, Cappadocia și Armenia. Cavaleria din Cappadocia și Armenia era așezată în fața altor unități și avea să conducă atacul. Unele trupe de pe acest flanc au fost trimise să înconjoare stânga macedoneană.

În fața unei asemenea desfășurări, Alexandru și-a împărțit armata în două mari părți. El însuși a comandat dreapta. Stânga a fost încredințată lui Parmenion. Alexandru se afla alături de camarazi, cavaleria sa de elită, și avea cu el paionieni și cavaleria ușoară. Parmenion stătea în stânga cu thessalienii, mercenarii greci și cavaleria din Tracia. În centru se aflau mercenarii cretani, apoi unități de cavalerie și, mai ales, falanga așezată într-o linie dublă.

Această a doua linie spune mult despre felul în care înțelegea Alexandru primejdia. Perșii îi depășeau cavaleria de peste cinci ori, iar frontul lor se întindea foarte mult. Era de așteptat ca macedonenii să fie atacați pe flancuri. De aceea, linia a doua a primit ordin să fie gata să răspundă unor asemenea manevre. Era alcătuită mai ales din mercenari. În formația macedoneană, libertatea de mișcare conta enorm, mai ales pentru flancul drept, acolo unde Alexandru își pregătea lovitura.

Prima mișcare

Bătălia a început când Alexandru a ordonat infanteriei să înainteze în formație de falangă spre centrul liniei persane. Macedonenii au avansat cu aripile trase înapoi, sub un unghi de 45 de grade. Sursele explică rostul acestei mișcări: era un mod de a ademeni cavaleria persană să atace și, în același timp, de a trage lupta spre dreapta macedoneană.

Aici se vede limpede una dintre cheile de la Gaugamela. Darius alesese terenul pentru a valorifica numărul. Alexandru a încercat să-i răpească tocmai avantajul unui atac frontal simplu. În timp ce falangele se luptau cu infanteria persană din centru, el a început să înainteze tot mai mult spre marginea extremă a flancului său drept, însoțit de cavaleria camarazilor. Planul era riscant și cerea o sincronizare aproape perfectă. Dacă reușea, cavaleria persană urma să fie atrasă spre flancuri și să lase în centru o spărtură. Dacă eșua, macedonenii riscau să fie învăluiți.

Darius nu voia să lovească primul. El văzuse ce se întâmplase la Issos împotriva unei formații asemănătoare și ezita. Dar înaintarea lui Alexandru spre dreapta amenința să iasă de pe terenul pregătit pentru luptă, acolo unde fusese curățată și nivelată câmpia. Pentru Darius, asta însemna pericolul de a pierde folosul propriului dispozitiv. În cele din urmă, a fost silit să reacționeze.

Presiunea de pe flancuri

Lupta de cavalerie a izbucnit pe dreapta macedoneană, acolo unde cavaleria scitică de pe stânga persană a încercat să înconjoare aripa lui Alexandru. A urmat o confruntare lungă și dură între stânga persană și dreapta macedoneană. Istoricii arată limpede că macedonenii, fiind puternic depășiți numeric, au fost adesea împinși la limită. Tocmai aici disciplina și folosirea rezervelor au contat decisiv.

Arrian descrie această fază ca pe o succesiune de atacuri și contraatacuri. Alexandru a continuat să mărșăluiască spre dreapta, aproape ieșind de pe terenul netezit de perși. Temându-se că astfel carele de luptă își vor pierde utilitatea, Darius a ordonat primele rânduri ale flancului său stâng să ocolească dreapta macedoneană și să îl oprească pe Alexandru. Ca răspuns, Alexandru a trimis împotriva lor cavaleria mercenarilor greci, aflată sub comanda lui Menidas. Forța aceasta mai mică a fost însă respinsă de sciți și de bactrieni. Apoi Alexandru a ordonat un nou atac, de această dată cu paionienii și auxiliarii greci. Bătălia s-a reaprins și s-a transformat într-o încăierare generală de cavalerie.

Sursele accentuează cât de grea a fost clipa pentru macedoneni. Sciții și caii lor erau mai bine protejați cu armură, iar numărul barbarilor apăsa necontenit. Și totuși, atac după atac, escadron după escadron, macedonenii au reușit să-i scoată din rânduială. În cele din urmă, când Aretes a lovit viguros, perșii au început să fugă în această parte a câmpului.

Dar în același timp, în altă parte a frontului, primejdia creștea. Darius trimisese o mare parte din cavaleria sa și o parte din infanteria regulată împotriva forțelor lui Parmenion din stânga. Acolo, flancul macedonean avea misiunea să țină piept, în timp ce Alexandru pregătea lovitura decisivă. Tocmai această tensiune dintre dreapta, unde se pregătea victoria, și stânga, unde creștea pericolul, dă bătăliei dramatismul ei real.

Lovitura spre centru

Pe măsură ce perșii înaintau tot mai mult spre flancurile grecești, Alexandru și-a filtrat treptat garda din spate și și-a desprins camarazii pentru momentul hotărâtor. A strâns în jurul lui brigada gărzii și toate batalioanele din falangă pe care le putea scoate din încleștare. Apoi și-a format unitățile într-o pană uriașă și a pornit înainte.

Acesta a fost momentul pentru care pregătise totul. Centrul persan era slăbit tocmai fiindcă multe forțe fuseseră trase spre flancuri. Infanteria persană din centru se lupta încă cu falangele și nu putea răspunde ușor unei lovituri rapide. Pana macedoneană a intrat în acel centru slăbit și a lovit garda regală a lui Darius și mercenarii greci.

Arrian surprinde bine clipa în care balanța s-a frânt:

For a short time there ensued a hand-to-hand fight; but when the Macedonian cavalry, commanded by Alexander himself, pressed on vigorously, thrusting themselves against the Persians and striking their faces with their spears, and when the Macedonian phalanx in dense array and bristling with long pikes had also made an attack upon them, all things together appeared full of terror to Darius, who had already long been in a state of fear, so that he was the first to turn and flee.

Darius era acum în pericol să fie tăiat de restul armatei sale. A părăsit câmpul de luptă. Din acel moment, deruta s-a răspândit în rândurile persane. Peste 40.000 de perși și-au pierdut viața, în timp ce dintre macedoneni au căzut numai câteva sute. Gaugamela este considerată una dintre cele mai fine victorii ale lui Alexandru.

Victoria care încă nu era sigură

Și totuși, chiar în clipa în care Darius fugea, lupta nu se încheiase. Alexandru ar fi putut să-l urmărească și poate să închidă războiul dintr-o singură mișcare. Dar de pe stânga veneau mesaje disperate de la Parmenion. Aripa acestuia fusese, după toate aparențele, încercuită de cavaleria persană de pe dreapta și era atacată din toate părțile.

Alegerea era grea și urgentă. Să-l urmărească pe Darius, cu șansa de a-l ucide, sau să se întoarcă pentru a-și salva propria armată? Alexandru a ales a doua variantă. A renunțat la urmărire și s-a îndreptat spre stânga.

Între timp, se deschisese și un gol între stânga și centrul falangei macedonene. O brigadă de pezhetairoi, presată puternic, nu putuse să urmeze atacul decisiv al lui Alexandru. Prin acea ruptură, cavaleria persană și indiană din centru a reușit să treacă. Dar în loc să lovească din spate falanga sau pe Parmenion, aceste trupe s-au îndreptat spre tabără, pentru jaf. Au încercat, să o salveze și pe regina-mamă Sisygambis, dar ea a refuzat să plece. În cele din urmă, cei pătrunși în tabără au fost atacați și risipiți de rezerva din spate a falangei.

Pe drumul său spre stânga, Alexandru a întâlnit cavaleria dreptei persane, alcătuită din indieni, parți și una dintre cele mai curajoase și numeroase părți ale oastei persane, care încerca să străpungă pentru a scăpa. Aici, a avut loc cea mai înverșunată luptă a întregii bătălii. Au căzut 60 de camarazi, iar Hephaestion, Coenus și Menidas au fost răniți. Alexandru a învins și aici, iar Mazaeus a început și el să-și retragă forțele. Spre deosebire de alte sectoare, pe această parte retragerea s-a prefăcut repede în dezordine, mai ales după înaintarea thessalienilor și a altor unități de cavalerie împotriva celor care fugeau.

Ziua care a deschis drumul spre căderea imperiului

Urmările bătăliei au fost imediate și uriașe. Victoria de la Gaugamela a dus la căderea Imperiului Persan și la prăbușirea puterii lui Darius III. Este numită lovitura finală dată Imperiului Ahemenid, iar prăbușirea Imperiului Persan a fost fără echivoc.

După luptă, Bagophanes a predat în mod oficial cetatea Babilonului lui Alexandru. Parmenion a capturat trenul de bagaje persan, în timp ce Alexandru și garda sa l-au urmărit pe Darius. Prada a fost însemnată: 4.000 de talanți, carul personal al regelui, arcul său și elefanții de război. Darius a reușit să scape călare, însoțit de o mică parte dintre oamenii săi rămași intacti.

Dar imperiul pe care încercase să-l salveze era acum rupt în două, între est și vest. Darius a vrut să meargă mai departe spre răsărit și să ridice o altă armată. Le-a trimis scrisori satrapilor din est, cerându-le să rămână credincioși. Nu toți aveau însă aceleași planuri. Bessus l-a ucis pe Darius înainte de a fugi și el spre est. Când Alexandru a aflat, i-a oferit lui Darius ceremonii funerare depline la Persepolis, vechea capitală ceremonială a perșilor. Apoi l-a urmărit pe Bessus, l-a capturat și l-a executat în anul următor.

Așa se încheie povestea unei zile care a schimbat lumea veche. Gaugamela a fost bătălia în care alegerea terenului, numărul, disciplina, calitatea trupelor și hotărârea comandantului s-au ciocnit până la capăt. Darius a căutat câmpul perfect pentru o armată uriașă. Alexandru a găsit, pe același câmp, clipa perfectă pentru a lovi. Din această întâlnire s-a născut una dintre cele mai decisive victorii din istorie.