312, Bătălia de la Podul Milvius care a schimbat Imperiul Roman

La 28 octombrie 312, miza nu era doar trecerea peste Tibru. În fața Podului Milvius, una dintre rutele esențiale spre Roma, doi împărați romani se pregăteau să decidă, printr-o singură bătălie, cine va stăpâni lumea romană. Până atunci, Maxentius părea să aibă de partea sa orașul, zidurile lui și experiența unei apărări care îi reușise deja. Constantin venea însă după o campanie rapidă, cu armata ajunsă la porțile Romei la sfârșitul lui octombrie. A doua zi, podul și râul aveau să devină locul în care Tetrarhia începea să se prăbușească.

Bătălia de la Podul Milvius, numită astfel după podul care ducea Via Flaminia peste Tibru, s-a dat între Constantin I și Maxentius. Constantin a câștigat. Maxentius s-a înecat în râu în timpul luptei. Din acel moment, drumul lui Constantin spre puterea unică în Imperiul Roman a rămas deschis.

Un imperiu împărțit și o rivalitate care nu mai putea fi ocolită

Cauzele de adâncime ale confruntării stăteau în rivalitățile născute din Tetrarhia lui Dioclețian. După abdicarea lui, la 1 mai 305, succesorii au început aproape imediat să se lupte pentru controlul Imperiului Roman. Ideologia tetrarhică nu oferea, în mod necesar, o succesiune ereditară, iar tocmai aici s-a deschis una dintre marile fisuri ale sistemului.

Când Constantius a murit, la 25 iulie 306, trupele lui l-au proclamat pe Constantin Augustus la Eboracum. La Roma, favoritul era Maxentius, fiul lui Maximian, coleg imperial al lui Constantius. Maxentius și-a însușit titlul de împărat la 28 octombrie 306. Dar cei doi nu au fost tratați la fel. Pretenția lui Constantin a fost recunoscută de Galerius, stăpânul provinciilor răsăritene și împăratul senior al Imperiului, în timp ce Maxentius a fost socotit uzurpator. Chiar și în cazul lui Constantin, recunoașterea a fost limitată: Galerius i-a acordat doar rangul inferior de Caesar.

Criza a devenit repede militară. Galerius i-a ordonat lui Severus, co-Augustus, să-l înlăture pe Maxentius la începutul lui 307. Când Severus a ajuns însă în Italia, armata lui a trecut de partea lui Maxentius. Severus a fost capturat, închis și executat. Galerius însuși a mărșăluit apoi spre Roma, în toamna acelui an, dar nu a reușit să ia orașul. În tot acest timp, Constantin a evitat confruntarea directă atât cu Maxentius, cât și cu împărații din Răsărit.

Până în 312, echilibrul nu mai putea fi păstrat. Constantin și Maxentius se aflau în ostilitate deschisă, deși erau cumnati prin căsătoria lui Constantin cu Fausta, sora lui Maxentius. În primăvara acelui an, Constantin a strâns o armată de aproximativ 40.000 de soldați și a hotărât să-l înlăture chiar el pe rivalul său. A trecut repede prin nordul Italiei și a câștigat două mari bătălii, prima lângă Torino, a doua la Verona. La Verona a murit și Ruricius Pompeianus, cel mai important general al lui Maxentius și prefect pretorian.

Când Constantin a ajuns la sfârșitul lui octombrie 312 pe Via Flaminia, apropiindu-se de Roma, campase deja la Malborghetto, lângă Prima Porta. Acolo s-a ridicat în cinstea momentului un monument constantinian, cunoscut astăzi drept Arcul de la Malborghetto, ale cărui urme încă există.

Ajunul luptei și semnul de pe cer

În jurul bătăliei s-a fixat încă din Antichitate una dintre cele mai cunoscute istorii ale lumii romane târzii: aceea a semnului ceresc văzut de Constantin. Cronicarii creștini Lactanțiu și Eusebiu din Cezareea sunt cei care leagă lupta de începutul convertirii lui Constantin la creștinism. Dar felul în care povestesc episodul nu este identic.

Lactanțiu spune că în ajunul bătăliei, în vis, lui Constantin i s-a poruncit să însemneze scuturile soldaților cu semnul ceresc al lui Dumnezeu, caeleste signum dei. Semnul este pus, în surse, în legătură probabilă cu monograma chi-rho, primele două litere din numele lui Hristos în greacă. În relatarea engleză, Lactanțiu spune că împăratului i s-a poruncit să „delineate the heavenly sign on the shields of his soldiers”, iar Constantin a urmat porunca și a însemnat scuturile cu un semn „denoting Christ”.

Eusebiu oferă o altă imagine, mai amplă și mai puternică. În lucrarea sa despre viața lui Constantin, el scrie despre o apariție la miezul zilei, deasupra soarelui: o cruce luminoasă și inscripția In hoc signo vinces, tradusă prin „Sub acest semn vei învinge”. În versiunea lui Eusebiu, semnul nu i-ar fi apărut doar lui Constantin, ci și armatei sale, pe când se aflau în Galia, în drum spre Peninsula Italică. Noaptea, i s-ar fi arătat Hristos și i-ar fi poruncit să facă un steag cu semnul văzut.

Relatările nu se suprapun perfect. Într-un text mai timpuriu, Eusebiu afirmă ajutorul Dumnezeului creștin, dar nu menționează vreo viziune. În textul său târziu, oferă povestea detaliată și spune că a auzit-o de la împăratul însuși. Aceste versiuni au fost apoi contopite într-o imagine devenită celebră: Constantin văzând semnul chi-rho în seara dinaintea bătăliei. Important este că ambele tradiții leagă victoria de intervenția divină.

Și monumentul ridicat pentru victorie, Arcul lui Constantin, atribuie succesul împăratului intervenției divine. Totuși, monumentul nu afișează un simbolism creștin explicit.

Decizia lui Maxentius

Dacă ar fi urmat logica ultimilor ani, Maxentius ar fi trebuit să rămână în Roma și să aștepte asediul. Strategia îi reușise de două ori, în fața lui Severus și a lui Galerius. Mai mult, pregătise orașul pentru o asemenea încercare, adunând mari cantități de hrană. Totul indica o apărare din spatele zidurilor.

Și totuși, a ales altceva. A ieșit să-l întâmpine pe Constantin în luptă deschisă. Sursele vechi încearcă să explice această hotărâre în moduri diferite. Lactanțiu și Eusebiu, amândoi creștini, o leagă de intervenția divină. Zosimos, păgân, de superstiție. Mai exista și un amănunt care trebuie să fi apăsat asupra deciziei. Ziua bătăliei era aceeași cu ziua urcării lui Maxentius la putere, 28 octombrie, și era socotită un semn bun.

Maxentius a consultat Cărțile Sibiline. Profeția ar fi spus că „on October 28 an enemy of the Romans would perish”. Maxentius a înțeles-o în favoarea lui. Lactanțiu mai notează că, în timpul jocurilor de la circ, populația l-a susținut pe Constantin prin aclamații. Toate acestea au împins probabil spre hotărârea finală.

Locul ales a fost în fața Podului Milvius, pod de piatră peste Tibru, pe drumul Via Flaminia spre Roma. Cine ținea acest punct îi putea închide rivalului accesul spre oraș, iar Senatul ar fi favorizat, după toate aparențele, pe cel care stăpânea Roma. Maxentius, probabil după ce distrusese parțial podul în pregătirile pentru un eventual asediu, a construit un pod de lemn sau un pod de pontoane pentru a-și trece armata peste râu. Tocmai aici încep neclaritățile. Izvoarele diferă în descrierea exactă a podului folosit în desfășurarea bătăliei și nu este limpede nici dacă el fusese gândit sau nu ca o capcană pliabilă pentru trupele lui Constantin.

Lupta de pe malul Tibrului

A doua zi, cele două armate s-au ciocnit. Deznodământul a fost limpede: Constantin a obținut o victorie decisivă. Dar victoria nu a venit doar din lovitura unei singure clipe. Sursele lasă să se vadă și greșeala de dispunere a lui Maxentius. Trupele sale par să fi fost așezate prea aproape de Tibru, având prea puțin spațiu în spate pentru a se regrupa dacă frontul ceda.

Constantin, deja cunoscut ca general priceput, a atacat mai întâi cavaleria lui Maxentius cu propria cavalerie și a rupt-o. Apoi a înaintat infanteria. O bună parte dintre soldații lui Maxentius au luptat bine, dar au început să fie împinși înapoi, către râu. Presiunea terenului și a retragerii a devenit tot mai mare.

În acel moment, Maxentius a ordonat retragerea, intenționând să se oprească din nou la Roma. Numai că scăparea era aproape una singură: podul. O armată în retragere, împinsă spre o singură ieșire, ajunge repede în dezordine. Oamenii lui Constantin au provocat pierderi grele trupelor care se retrăgeau. Apoi podul provizoriu ridicat lângă Podul Milvius, peste care mulți dintre soldații lui Maxentius încercau să scape, s-a prăbușit.

Din clipa aceea, bătălia s-a transformat într-un dezastru. Cei rămași pe malul nordic al Tibrului au fost fie luați prizonieri, fie uciși. Garda pretoriană a lui Maxentius, cea care îl aclamaseră cândva ca împărat, ar fi opus o rezistență îndârjită pe malul nordic al râului. Unii istorici păstrează o formulare severă despre acest ultim gest: „in despair of pardon they covered with their bodies the place which they had chosen for combat.”

Maxentius însuși a murit în apă. Se spune că s-a înecat în Tibru în timp ce încerca să treacă înot pentru a scăpa; într-o altă versiune, a fost aruncat în râu de calul său. Lactanțiu descrie scena astfel:

“The bridge in his rear was broken down. At sight of that the battle grew hotter. The hand of the Lord prevailed, and the forces of Maxentius were routed. He fled towards the broken bridge; but the multitude pressing on him, he was driven headlong into the Tiber.”

În această formulare se vede limpede și sensul pe care autorul creștin îl dădea întregii lupte: victoria militară era, pentru el, o judecată divină.

Intrarea în Roma

La 29 octombrie, Constantin a intrat în Roma. A fost un adventus, o intrare solemnă, grandioasă, întâmpinată, spun sursele, cu bucurie populară. Dar victoria trebuia și arătată. Trupul lui Maxentius a fost scos din Tibru și decapitat. Capul lui a fost purtat pe străzile Romei a doua zi după bătălie, pentru ca toți să-l vadă, iar apoi trimis în Africa drept dovadă a căderii sale. După acest gest, Africa nu a mai opus rezistență.

Bătălia îi dădea lui Constantin controlul necontestat asupra jumătății occidentale a Imperiului Roman. Era o schimbare imensă. La fel de important este și ceea ce se spune despre felul în care noul învingător a ales să se poarte în oraș. Descrierile intrării sale în Roma nu pomenesc că și-ar fi încheiat procesiunea la templul lui Jupiter Capitolinul, unde se aducea de obicei sacrificiul. Totuși, această tăcere nu poate fi luată, singură, drept dovadă că Constantin era deja creștin în acel moment.

În schimb, Constantin a ales să onoreze Curia senatorială cu o vizită. Le-a promis senatorilor că le va restaura privilegiile ancestrale și că le va da un loc sigur în guvernarea sa reformată. Mai mult, a anunțat că nu va exista răzbunare împotriva susținătorilor lui Maxentius. Pentru Roma, după ani de tulburare, acesta era un semnal politic de mare greutate.

Totuși, memoria învinsului nu a fost cruțată. Maxentius a fost condamnat la damnatio memoriae, adică la o condamnare a memoriei prin care un personaj era șters oficial din spațiul public. Toată legislația lui a fost anulată. Constantin a preluat și marile lui proiecte de construcție din Roma, între ele Templul lui Romulus și Basilica lui Maxentius. În armată, cei mai puternici susținători ai fostului împărat au fost neutralizați: Garda pretoriană și Garda imperială călare, equites singulares, au fost desființate. Constantin ar fi înlocuit vechile gărzi cu unități de cavalerie numite Scholae Palatinae.

Lupta care a deschis un alt drum

Victoria de la Podul Milvius a pus capăt drumului care îl ținea pe Maxentius în jocul puterii și l-a așezat pe Constantin pe calea care avea să ducă la sfârșitul Tetrarhiei și la puterea unică în Imperiul Roman. În chiar formularea surselor, aceasta este lupta care l-a făcut să devină conducătorul unic al Imperiului.

Dar semnificația ei depășește schimbarea unui împărat cu altul. Cronicarii creștini au văzut în ea începutul convertirii lui Constantin la creștinism. Istoricii merg mai departe și rezumă consecința mare: victoria i-a dat controlul total asupra Imperiului Roman de Apus, deschizând calea pentru ca creștinismul să devină religia dominantă a Imperiului și, în cele din urmă, a Europei. În anul următor, 313, Constantin și Licinius au emis Edictul de la Milano, care a făcut din creștinism o religie recunoscută oficial și tolerată în Imperiul Roman.

Aici stă adevărata greutate a zilei de 28 octombrie 312. Pe malul Tibrului s-a dat o bătălie între doi rivali imperiali. Dar urmările ei au mers mult dincolo de câmpul de luptă. Au schimbat echilibrul puterii la Roma, au închis o etapă a istoriei imperiale și au deschis alta, în care numele lui Constantin avea să stea în centrul unei transformări politice și religioase de durată.